Conflictul dintre generații nu este o noutate a lumii contemporane ci, sub o formă sau alta, ideea de dezacord de opinii între generații a existat dintotdeauna. Disensiunea aceasta atât de prezentă a stârnit numeroase neînțelegeri și, cel mai probabil, va continua s-o facă. Totuși, accentul în cadrul următoarelor rânduri va cădea asupra cauzelor care stau la baza diferențelor de stil de viață și percepții cotidiene dintre noi și ei, dintre generația celor născuți în România democratică și generația celor născuți în Republica Socialistă România, deci după 1965. Noi, fiind cei care ne-am născut după Revoluția din ’89, care ne-am dezvoltat într-un sistem de guvernământ care garantează respectarea drepturilor și libertăților cetățenești, unde exprimarea opiniilor este permisă, ba chiar încurajată și ei, fiind cei care au crescut într-un regim represiv, în care drepturile și libertățile erau formulate în nuanțe și tonuri ideologice, unde erai obligat să te supui regulilor abuzive, iar persoana căreia i se aduceau cele mai înalte omagii era întotdeauna șeful Statului/Partidului.
Contextul istoric, social, economic și politic are întotdeauna un cuvânt de spus referitor la aspirațiile, nevoile și perspectiva asupra vieții pe care le au oamenii. Sunt, adesea poate involuntar, influențați de vremurile în care trăiesc, atât pe plan cultural, cât și emoțional, valorile lor morale ajungând să fie și ele afectate. Astfel, în urma unor conversații purtate cu părinții mei pe tema cu pricina, am izbutit să îmi conturez o imagine de ansamblu a vieții cotidiene din ,,Epoca de Aur” pe care intenționez s-o împărtășesc în cele ce urmează. Nu m-am putut mulțumi doar cu atât, așadar am intervievat-o și pe bunica mea, fapt care a ajutat enorm în obținerea unor detalii esențiale. Consider că, prin expunerea celor aflate, poate vom înțelege mai bine motivul pentru care anumite idei pe care noi le avem sau anumite decizii pe care le luăm nu sunt adesea susținute de ai noștri ori de către alte persoane din generația lor.
Căsătoria, copiii și educația de acasă
Tradițiile și obiceiurile în ceea ce privește căsătoria au variat întotdeauna de la o regiune la alta în spațiul românesc. Însă, în cadrul acestui mic articol, atenția nu va cădea asupra rochiilor de mireasă pe care le preferau doamnele ori asupra mâncărurilor care se serveau la o ocazie atât de specială. Vom căuta să descoperim cum era privită căsătoria din punct de vedere al contextului social al perioadei comuniste și al educației de acasă și, probabil, nu este dificil de bănuit că ne raportăm la o societate tradițională. Pe atunci, după cum bunica mea a subliniat, era considerat important ,,să te așezi la casa ta”, să ai un partener de viață și, de preferat, copii. Erai mai bine perceput de către oamenii din jurul tău, inclusiv de către colegii de muncă. Întrucât și statul încuraja femeile să devină mame, avortul fiind interzis, adesea cei care nu aveau copii plăteau impozite mai mari față de ceilalți, a căror menire ar fi fost aceea de a le veni în ajutor celor care aleseseră să fie părinți. Ar putea fi catalogat drept un mic bonus pentru că ai făcut ceea ,,ce se cuvine”. Ideea de a fi căsătorit și de a-ți întemeia o familie era considerată drept o normalitate.
Sosirea micuților pe lume constituia un motiv de bucurie, firește. Se organizau botezuri, nașterea era sărbătorită, dar de cele mai multe ori acasă. Cu toate acestea nu trebuie neglijat faptul că, odată cu trecerea timpului, așteptările pe care părinții le aveau de la copii creșteau. După încheierea grădiniței urma începerea vieții de școlar, care aducea cu sine o serie de pretenții. Conform bunicii mele, elevii trebuiau să vină acasă cu note mari și să se ocupe cu interes de sarcinile date de către profesori. Temele trebuiau făcute, iar lecțiile constant învățate. Exista percepția conform căreia rezultatele cât mai bune la învățătură asigurau intrarea la un liceu de prestigiu, respectiv la o facultate respectabilă, deci, implicit, un serviciu mai bun. Zicala ,,ai carte, ai parte” ar descrie de minune această situație. În familiile mai înstărite se practica și pregătirea în privat, întrucât performanța școlară era de preferat. O notă mediocră nu reprezenta o tragedie, dar nici că îi surâdea cuiva. Dacă era nevoie, părinții își presau fără ezitare copiii să studieze cât de mult considerau necesar, le verificau temele, oferindu-le și ajutor acolo unde era cazul și în funcție de cât le permitea timpul.
Sursă fotografii: arhiva personală, reprezentând carnetul de elev al tatălui meu, 1980-1984
După cum câțiva dintre cei care au trăit vremurile acelea și cu care am avut ocazia să port o conversație au declarat, inclusiv părinții mei, exista disciplină. Toate școlile impuneau uniformă. Nu exista posibilitatea de a opta pentru un stil propriu din punct de vedere vestimentar, iar dacă elevii nu respectau regulile trebuiau să îndure consecințele. Nici în timpul liber nu se puteau exprima prin hainele pe care le purtau pe cât de mult și-ar fi dorit, întrucât puțini își permiteau să facă rost de o geacă de piele sau de alte piese mai ,,sofisticate”. Misiunea tânărului era aceea de a fi un elev sârguincios în principal, de aici și bucuria care venea pentru cei care ajungeau pionieri, titlu valabil până la debutul vieții de licean. Poate că astăzi noi suntem adesea încurajați după un rezultat mai slab și plecăm de la premisa că data viitoare va fi mai bine, însă, cei de atunci nu s-au putut bucura de atâta înțelegere, fie din partea școlii, fie a părinților.
Dacă ne raportăm însă la educația informală, copilului nu îi era permis ,,să răspundă” părintelui, fiind considerată lipsă de respect, indiferent dacă aveai sau nu argumente. Cei mai în vârstă nu trebuiau contraziși, ci ascultați. Nu se cădea să îți susții punctul de vedere cu tărie în fața cuiva care nu era de-o seamă cu tine. Erau mult mai puțin permisivi, iar tandrețea, manifestarea afecțiunii și căldura nu erau încurajate, întrucât riscau ca ,,micuțul să și-o ia în cap”, fiind mai degrabă considerate forme de răsfăț. Severitatea era percepută drept necesară în educarea propice a copilului. Așadar, ai noștri nu s-au bucurat de alintul cu care mulți dintre noi poate că suntem obișnuiți.
Timpul liber și sărbătorile acasă
După cum mi-a povestit bunica, în zilele în care oamenii nu mergeau la muncă, iar cei mici nu aveau cursuri (de regulă duminicile din moment ce sâmbăta nu era o zi liberă) o plimbare în parc era binevenită, pentru cei care locuiau în orașe. Dacă vremea le permitea, nu părea să existe vreun motiv care să-i țină în casă. Cum orele în care se derulau programe de divertisment la televizor erau limitate, nu se puteau baza numai pe acestea pentru a petrece timp împreună. Tot ea mi-a detaliat că dimineața se difuza Telejurnalul, pe care românii îl urmăreau cu interes spre a se ,,informa” cu privire la ce se mai petrecea prin țară, cu toate că aveau parte numai de știrile care treceau filtrul cenzurii.
Sursă foto: https://logos.fandom.com/wiki/Telejurnal
În ziua de luni se dădeau piese de teatru (dramatizări după opere redactate de autori autohtoni), iar miercurea se bucurau de filmele Cinematecii. Ecranizarea ei favorită a fost ,,Două lozuri”, iar dintre serialele cele mai adorate amintim ,,Dallas”, ,,Mannix” sau ,,Sfântul”. Uneori se mai puteau viziona și filme pentru copii, precum ,,Toate pânzele sus”, ,,Dumbrava minunată” sau ,,Fram, ursul polar”. Ziua de sâmbătă aducea Teleenciclopedia, care oferea o serie de documentare despre felurite subiecte: natură, teme istorice, sănătate, tehnologie etc.
Concediul de odihnă de care angajații beneficiau doar o dată pe an se rezuma la mici excursii la mare sau la munte, în funcție de preferințe sau de venituri, unde toți membrii familiei puteau să se recreeze împreună. Firește, aceste ,,vacanțe” aveau loc în România, întrucât era dificil să părăsești țara, iar opțiunile erau și ele limitate: doar statele aparținând blocului comunist. În lunile de vară, copiii erau trimiși la bunici la țară – se încuraja ca nepoții să petreacă cât mai mult timp cu bunicii – unde puteau învăța cum să se ocupe mai bine de treburile gospodărești (spălatul și întinsul rufelor pe sârmă, mersul cu animalele la păscut) și unde ieșeau la poartă să se joace cu alții de vârsta lor. Chiar ai mei mărturiseau cu nostalgie că se formau adesea prietenii solide, cei mici așteptând cu nerăbdare să se revadă în anul următor pentru a pune la cale alte năzbâtii în vacanța de vară.
Cu prilejul zilelor de naștere, oamenii obișnuiau să se întâlnească între ei și să petreacă, atât cât și cum puteau în condițiile stricte și lipsurile epocii. Erau chemate rudele, respectiv prietenii de familie pentru a-l celebra pe sărbătorit, de regulă la masa pregătită de către gazdă. Uneori, dădeau și drumul la muzică pentru a destinde atmosfera.
În cazul Crăciunului, cum aspectul religios era mai degrabă un tabu, Moș Gerilă era cel care aducea daruri, iar cadourile pe care copiii ori adolescenții le primeau vizau în principal haine și încălțăminte, deci cele de trebuință. Odată cu raționalizarea din anii ’80, părinții trebuiau să facă eforturi spre a le pune celor mici banane și portocale sub brad, doar că acestea se găseau extrem de greu și în cantități limitate. Bunica relata că asta însemna cozi interminabile și, uneori, li se întâmpla să aștepte în zadar, întrucât când le venea în sfârșit rândul constatau că produsele disponibile fuseseră deja vândute. Rafturile magazinelor erau de obicei goale, nu numai în luna lui decembrie sau în perioada sărbătorilor pascale. Tocmai din această cauză, părinții mai apelau și la proprii copii să se ocupe de cumpărături, trimițându-i să stea la coadă după finalizarea orelor de la școală ori liceu, în ideea în care a ajunge mai devreme însemna șanse crescute de a obține produsul de care aveai nevoie.
Revelionul se sărbătorea tot cu cei dragi, la restaurant sau în confortul domiciliului, de cele mai multe ori urmărind programul oferit de Televiziunea Română. Ca și astăzi, alegerea stătea la latitudinea fiecăruia.
În consecință, simplitatea vieții lor și de ce nu, asprimea acesteia, au conturat caracterul adulților de astăzi. În condițiile în care majoratele celor mai mulți dintre ei nu se desfășurau în cadrul unor localuri elegante, în care hainele scumpe puteau constitui doar un vis, în care o opinie prea îndrăzneață costa și în care nu puteau viziona orice film le-ar fi plăcut ori lectura orice roman de care ar fi fost interesați din pricina cenzurii comuniste, iar principalele obiective erau acelea de a avea studii superioare, un loc de muncă bun și o familie, poate că sfaturile care vin de la ei capătă mai mult sens. Indiferent însă, dinamica familiei, indiferent de perioada istorică, va rămâne întotdeauna un subiect fascinant, demn de studiat, având specificitățile ei.
Surse:
- A se vedea ,,Decretul nr. 770 din 1 octombrie 1966 pentru reglementarea întreruperii cursului sarcinii”, disponibil online, Portal legislativ: http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/177.
- A se vedea ,,Legea nr. 1 din 30 iunie 1977 privind impozitul pe fondul total de retribuire al unităților de stat”, disponibilă online, Portal legislativ: http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/30461.
- A se vedea „Legea nr. 13 din 19 decembrie 1980, privind constituirea, repartizarea şi folosirea pe judeţe a resurselor pentru aprovizionarea populaţiei cu carne, lapte, legume şi fructe”, disponibilă online, Portal legislativ: http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/35816.
Teodora Stănescu
Anul II, Relații Internaționale și Studii Europene, Facultatea de Istorie
Universitatea București
Comments
Post a Comment