Indiferent de cum privești învățământul acum, gândește-te cum era în timpul regimului comunist, fă o comparație și încearcă să simți sau să înțelegi felul în care trăiau elevii sau studenții odinioară. Ce le plăcea să facă? Care erau provocările pentru ei atunci? În realitate însă, orice comparație ai face și oricâte întrebări ți-ai pune, nu te va ajuta foarte mult să înțelegi pe deplin viața părinților și bunicilor tăi din perioada comunistă. Nu vei putea cuprinde cu toate simțurile tale trăirile lor de atunci, pentru că nu te poți transpune complet în pielea lor, dar îți poți face o idee despre cum era, despre ce a murit în sufletele adulților de azi.
Încă de la începutul implementării ideologiei comuniste în România de către Partidul Muncitoresc Român, viețile românilor aveau să fie morfozate, aruncate în malaxorul politic, care avea să înghită toate sectoarele vieții profesionale și cotidiene. Nu contează din ce unghi privim, dogmele comuniste încolțeau cât vedeai cu ochii în mințile tuturor. Crearea „omului nou” era misiunea ideologică a partidului, iar acest „om nou” trebuia să reprezinte imaginea impecabilă regimului, prin devotamentul său față de conducător, țară și Partid, prin faptul că era muncitor și silitor, dar mai ales pentru că punea legătura sa cu Partidul mai presus de toate relațiile interpersonale, prin urmare trebuia format încă de la cele mai fragede vârste. Decretul nr.175 dat în 1948 pentru reforma învățământului dădea startul unei școli controlate complet pe toate treptele, iar acest lucru trebuia să fie bine organizat. Manualele unice erau cărțile de pe care elevii învățau. Acestea erau scrise în funcție de perspectivele partidului, de la care fie că voiai, fie că nu, nu puteai să te abați. S-a trecut succesiv la o reformare a întregului corp didactic, iar în ceea ce-l privește pe elev, acesta trebuia să aibă de acum un nou aspect, curat, puternic, harnic, ordonat și, mai ales, supus și disciplinat. Însă, reforma din 1948 nu s-a gândit minuțios la soarta elevilor a căror origine era etichetată de partid ca fiind una „nesănătoasă”, din pricina părinților arestați sau catalogați drept chiaburi, lupta devenea una acerbă, iar miza era înscrierea la o școală, înscrierea la educație.
Ca orice perioadă istorică și, ca de altfel orice regim, demersul comunismului în Romînia a cunoscut mai multe etape, iar una dintre acestea asupra căreia ne propunem să zăbovim, a fost perioada „comunismului-național”, care a însemnat în fapt impunerea unui regim cu profunde accente naționaliste pe care liderul momentului Nicolae Ceaușescu, le-a dorit. Dacă în primii ani ai comunismului, observăm o legătură strânsă pe care România o avea cu Uniunea Sovietică, frapantă fiind chiar menționarea în Constituția momentului, perioada 1965-1989 a fost considerată de istoriografie ca fiind mai degrabă un regim personal al lui N. Ceaușescu, asta însemnând o depărtare semnificativă de Moscova. Liderul comunist a efectuat în iunie 1971 mai multe vizite în Asia, în țări comuniste precum China, Coreea de Nord, Mongolia și Vietnam.
Dar dintre toate aceste țări, Coreea de Nord se pare că a servit drept model pentru ceea ce avea să creeze pe viitor Nicolae Ceaușescu, în domeniul învățământului, în plan cultural sau pur și simplu în ceea ce privește consolidarea imaginii liderului și Partidului unic aflat la conducere. Felul în care acesta a fost primit de către liderul comunist de la Phenian, Kim Ir-Sen, l-a făcut pe Ceaușescu să-și dorească o lume în România ca cea pe care avusese ocazia să o vadă în Coreea de Nord. Nord-coreenii păreau prin ochii propagandei, niște oameni mulțumiți de viețile lor, păreau obedienți partidului, și mai ales păreau să-și îndrăgească cu adevărat liderul, ca urmare, odată cu întoarcerea în România, în iulie 1971 Nicolae Ceaușescu anunța fastuos ceea ce s-a numit „Tezele din iulie”, care au însemnat debutul „revoluției culturale” pentru România.
Ne vom concentra în cele ce urmează asupra domeniului educației și a modului în care aceasta era gândită pentru învățământul preuniversitar, cu accentul mai mult pe beneficiile și imaginea regimului și mai puțin centrată pe elev. Din acel moment, viața fiecărui școlar avea să se schimbe destul de mult, întreaga activitate a cadrelor didactice și a elevilor concentrându-se într-un imens balon al propagandei, umflat în permanență de vocile tinere care-l scandau, de nevoie, pe liderul Ceaușescu și pe soția sa, Elena, în cântece vioaie, patriotice, de slavă și mulțumire. Încă de la cele mai fragede vârste copiii erau introduși în diverse organizații precum: Soimii Patriei, Pionierii Patriei și Uniunea Tineretului Comunist unde, în funcție de vârsta pe care o aveau și clasa în care erau, aceștia învățau pe lângă materiile predate, cum să-și respecte patria, cum să fie un elev care să aducă cinste uniformei, dar mai ales cum să-și preaslăvească conducătorul, iar abundența materialelor, textelor și cântecelor pe care aceștia trebuiau să le memoreze este ilustrativă în acest sens.
M-a interesat mult mai mult să aflu perspectiva elevului de atunci și am vrut să adun poveștile rudelor mele, care trecând prin așa-zisa „Epocă de Aur” a perioadei comuniste, tind să vadă învățământul de azi ca pe o batjocură atât din partea sistemului actual în sine, cât și din partea elevului sau studentului, și am încercat să înțeleg și ce anume stă la baza acestei percepții. Încet, încet mi-am făcut două dintre mătuși să se reîntoarcă pe băncile școlii, în vremea liceului, pentru a-mi putea povesti experiența lor. Dorindu-mi atât de mult să cunosc adevărul despre viața unui licean din Buzău între anii 1977-1986, am stat și le-am ascultat amintirile, încă vii se pare și am realizat că, deși erau vremuri grele din punct de vedere economic mai ales, fiecare s-ar reîntoarce cu bucurie. Mi-a fost destul de greu să înțeleg motivele pentru care cele două mătuși preferă mai mult vremurile de atunci. Ambele veneau din mediul rural și au trebuit să se obișnuiască cu viața lor nouă de la oraș, care venea la pachet cu bucuriile și tristețile ei.
Fiind la „Liceul Economic și de Drept Administrativ Buzău” (denumirea de pe timpul comunismului a „Colegiului Economic Buzău” de azi) între anii 1977-1981, mătușa mea locuia la căminul liceului pentru fete, care dispunea și de o cantină. Mi-a povestit despre condițiile de acolo, care nu erau cele mai bune, despre frigul pe care-l îndura de fiecare dată când mergea să facă un duș, despre mâncarea de la cantină, care nu era foarte bună, dar de care nu îndrăznea să se plângă și despre programul său zilnic din cursul săptămânii, care m-a făcut să mă uit mai critic la propria persoană și să realizez că eu chiar am foarte mult timp pe care-l pierd nefăcând nimic însemnat.
Sursa fotografiilor: Arhivă personală. Elevi ai promoției 1981 din „Liceului Economic și de drept administrativ Buzău”.
Cursurile începeau dimineața și se terminau pe la ora 13:00, după care elevii mergeau la masă la cantină, urmând ca mai apoi să aibă vreo câteva ore libere. După-amiaza și-o petreceau în sălile de lectură, special amenajate în clădirea liceului, iar acest lucru era obligatoriu, licenii fiind ținuți sub supraveghere de către profesorul care răspundea de ei și de căminul lor. Dacă voiai să ieși din cămin pentru a te vedea cu noul tău iubit, trebuia să fii suficient de abilă și curajoasă ca să faci asta. În primul rând, puteai să ieși numai cu un bilet de voie, unde scriai foarte clar cât timp stai în oraș și mai ales scopul pentru care ieși, deci o „ieșeală” cum spunem noi azi, nu era tocmai un motiv bine-întemeiat, iar minciuna era aspru pedepsită dacă era descoperită. Unii ar numi asta un fel de penintenciar cu regim special azi, însă sub aceste restricții, viața de liceu părea să își croiască un drum frumos, liniștit și bine pus la punct, ceea ce trebuia să constituie baza pentru viitoarele studii. Erau și bucurii la cămin. De pildă, mătușa mea mi-a povestit că, datorită profesorului responsabil de cămin, pe care-l descrie ca fiind „foarte deschis la minte”, în fiecare sâmbătă seara se organizau în sala de sport un fel de petreceri, unde erau invitați băieți din alte cămine și de la alte licee, precum cei de la „Școala de subofițeri Bobocu”. Petrecerile erau acompaniate de muzică „de calitate” cum ar spune mătușa mea. Din magnetofoane răsunau piesele celor de la Queen, The Beatles, C.C. Catch sau Guns N' Roses,iar dansurile liceenilor întrețineau atmosfera fiecărei seri de sâmbătă. Însă, ieșirile seara, îndeosebi cele după ora 22:00, păreau o misiunea imposibilă, fiind interzise, iar pe străzi patrulele Miliției își făceau simțită prezența constant. Astfel de „escapade” ar fi fost nu doar grele, ci în totalitate nerealizabile, de unde reiese că acele petreceri ale liceenilor se încheiau destul de rapid, uneori poate în toiul distracției.
Cealaltă mătușă a fost eleva „Colegiului Național Mihai Eminescu” din Buzău între anii 1982-1986, iar povestea ei la liceu diferă întrucât făcea naveta și nu stătea la căminul de fete din incinta liceului. Ea mi-a povestit cu multă plăcere despre frumusețea holului liceului, pe care și eu l-am absolvit, dar al cărui farmec nu l-am resimțit asemeni ei. Dar de ce era frumos în viziunea ei?
„-Pentru că pretutindeni unde-ți aruncai privirea vedeai elevi frumos îmbrăcați în uniformă. Fetele se purtau atunci mai frumos ca acum, nu aveau nevoie de machiaj, inocența și noblețea lor era cea mai de preț armă a frumuseței lor”, mi-a spus mătușa mea. Destul de greu de perceput probabil, însă sarafanul bleumarin, cămașa bleu și părul prins sau împletit era imaginea oricărei tinere din liceu, iar această imagine era cea „adecvată”.
„-Părul trebuia să fie tuns uniform, nu mai scurt într-o parte și mai lung în cealaltă. Tunsoarea trebuia să fie una decentă, nu cum văd la fetele din liceele de azi”, a spus mătușa mea. Deși aparent, pentru noi și pentru mine, moda părului tuns în diverse feluri azi nu reprezintă nimic neobișnuit, pentru mătușa mea acestea sunt adevărate trăsnăi, care în acel mediu și mai ales în acele timpuri n-ar fi fost permise. Dar ce însemnau de fapt toate aceste tipare în care elevul român al perioadei comuniste trebuia să se încadreze? Aș spune că totul era o încercare a regimului de a uniformiza și înregimenta viața elevului de azi, care avea să devină adultul de mâine.
Această uniformizare a vieții era instrumentalizată prin diverse practici, în acest sens putem vorbi despre impunerea unui anumit stil vestimentar, care în acel moment nu era doar o imagine a școlarului, ci chiar „normalitatea” ca atare. Spre deosebire de zilele noastre, pe atunci nu existau prea multe alternative, iar „normalitatea” în care mulți tineri au trăit, a fost asumată pe deplin, cu iluzia și credința absolută că toți erau egali. Din punctul de vedere al mătușii, se făcea o distincție clară între felul în care te aranjai când ieșeai în oraș și felul în care te aranjai când mergeai la școală, „elevii erau și ei elevi, astăzi nu mai faci distincția. Cum se îmbracă la liceu, așa merg și pe bulevard la cafea”. Cu toate acestea, dacă ne gândim retrospectiv la diferențele acestea de „stiluri” lumea comunistă cotidiană era conturată în fapt de multe tonuri și nuanțe de gri sau culori închise.
Am vrut să scot cele mai mici detalii la lumină, așa că am întrebat-o pe mătușa mea inclusiv despre tehnica chiulitului la liceu. Știind că aceasta este o practică des întâlnită în vremurile noastre, m-am întrebat dacă pe atunci și ei îndrăzneau să chiulească.
„-Pentru un film. Am chiulit pentru un film în timpul orei de dirigenției cu profesorul în clasă”. Asta era într-adevăr o performanță de neegalat, iar urmările au fost pe măsură, deoarece timp de un semestru aproape, mătușa mea împreună cu colega ei au fost de serviciu pe clasă. Tot legat de uniformă, țin să menționez un aspect destul de cunoscut în zilele noastre, și anume emblema pe care trebuia să o ai pe uniformă. Acea emblemă se purta în piept, sau pe mâneca hainei și acolo erau trecute: numele liceului cu emblema acestuia și numărul matricol al fiecărui elev care se regăsea și în catalog, astfel că autoritățile puteau distinge de la ce liceu era fiecare. Dacă din întâmplare, în calitate de elev în loc să fii la cursuri erai găsit în oraș, erai readus forțat în incinta liceului, lucru care nu era deloc plăcut și care ar fi putut să atragă după sine o pedeapsă urâtă din partea părinților sau a școlii.
Liceul anilor ʼ80 la care facem referire impunea mult detestata „practică agricolă”, care se făcea toamna și consta în diverse activități pe care fiecare elev trebuia să le îndeplinească. Deci, fie că mergeau să culeagă recolta, fie că mergeau la cules de struguri, aveau o normă (x găleți de struguri de cules) de îndeplinit pe care trebuiau să o respecte cu sfințenie. Nu se punea problema abaterii de la aceste norme, căci consecințele erau destul de mari, având loc sancțiuni disciplinare însemnate.
Tot legat de practică, pe parcursul anului, mai ales în clasele a IX-a și a X-a, elevii din mai multe licee din Buzău și din țară făceau o practică de specialitate. Spre exemplu, elevii din Liceul Economic făceau practică la magazinele alimentare. Mătușa mea mergea la un magazin alimentar numit „BIG”, nde se ocupa cu aranjarea mărfurilor în rafturi în interiorul magazinului, iar în spate, unde era depozitul de alimente, elevii preambalau în pungi mălai, zahăr, făină și multe altele. Tot ei le cântăreau și le pregăteau pentru a fi așezate în magazin.
„-Făceam așa-numita piramidă din conserve de pește, căci imaginea magazinului conta foarte mult pe atunci. Trebuia ca magazinul să dea senzația ca este plin de produse alimentare, chiar dacă realitatea era cu totul alta”. Poate părea o muncă grea, care necesită timp, care nu lăsa elevul să dezvolte ce deprinderi ar fi vrut el, dar practica aceasta părea a fi o pregătire necesară, o obișnuire a elevului cu munca. Însă, scopul real al Partidului nu era acela de a învăța tinerii să muncească, ci mai de grabă să-i folosească pentru diversele nevoi ale statului, iar cosmetizarea magazinelor, ca acestea să pară încărcate era încă o încercare a regimului de a ascunde penuria și de a-i contura o fațetă a prosperității.
Programul impus de școala comunistă era obositor și mai lung în comparație cu cel de astăzi, cu atât mai mult cu cât se învăța și sâmbăta, și-n ciuda programului mai scurt sau „mai lejer” de sâmbătă, acele ore petrecute la școală erau resimțite destul de tare. De asemenea, elevii nu aveau dreptul să aleagă ce activități să facă, iar absentarea de la orele de curs sau de la practică nu era permisă, nici măcar dacă elevul în cauză era bolnav. Totul era stabilit după un program bine gândit, căruia elevul trebuia să i se conformeze întrutotul, fără obiecții.
În ceea ce privește materia, aceasta era una stufoasă, accentul căzând mai mult pe aspectele teoretice. Acest lucru făcea procesul de învățare să decurgă mai greu, din cauza limbajului „de lemn” în care era structurată materia, lucru care nu oferea o imagine clară elevului despre noțiunile prezentate, acesta ajungând, în lipsă de înțelegere, să învețe mecanic toate acele lecții predate. Cu toate astea, elevii se pregăteau foarte mult pentru testele, tezele și examenele lor, căci conștientizau că fără o astfel de pregătire riscau să aibă o viața dură, deci nu-și permiteau să rămână pe dinafară. Examenul de teraptă, prin care se facea trecerea spre clasa a XI-a, era o provocare peste care dacă nu treceai, rămâneai cu zece clase, cu unele posibilități de angajare, ca lucrător comercial, dacă profilul pe care l-ai urmat îți permitea, iar acestea erau cazurile fericite. Învățământul acelor ani ilustra și un alt aspect: că notele nu erau doar niște cifre pe care puteai să le „împuști” cu ușurință, în mare parte ele reflectau nivelul de pregătire.
Meditațiile erau și ele o cale pentru a te pregăti mai bine, însă nu oricine și le permitea. Te meditai singur, de aceea dacă nu erai atent la profesor când ți se preda ceva, riscai să nu înțelegi cum trebuie unele noțiuni. Când erai ascultat în fața clasei de către profesor, nu îți puteai „negocia” nota, așa ceva nu exista pe atunci. Nu trăgeau profesorii de tine ca să spui ceva să iei 5 și să treci, trebuia să dovedești că ai cu adevărat un bagaj de cunoștințe. Poate părea o altă realitate în termeni comparativi cu practicile învățământului de astăzi, rămasă vie doar în mintea elevilor de atunci, dar a existat și i-a format pe părinții noștri.
Pentru mătușile mele în liceu nu erau foarte multe forme de discriminare, însă asta nu înseamnă că discriminarea nu exista. Din discuțiile cu rudele mele care au urmat învățământul anilor ʼ80 pare că de regulă liceenii se ajutau între ei. Pentru mine, această imagine este puțin greu de perceput, căci în zilele noastre, într-un sistem democratic, cu dificultate se mai omogenizează și solidarizează grupurile. Avem libertatea de a spune ceea ce vrem, chiar dacă asta poate fi jignitor la adresa cuiva, chiar dacă vom spune lucruri dureroase pentru unii și chiar dacă de multe ori pare că vorbește gura fără noi.
„- Atunci eram mai ținuți din scurt, iar asta însemna că eram urmăriți și denunțați la Securitate de unii vecini, prieteni, uneori chiar și de rude. Astfel se instaura un anumit control asupra fiecărui cetățean, iar acest control venea la pachet cu teama de a nu fi ridicat pentru cine știe ce „crimă”, care era mai mult sau mai puțin fondată”. Teama era, deci, elemntul prezent mai tot timpul în sufletele oamenilor. Era o stare, o obișnuință sau o certitudine de multe ori, căci oricând, din diverse motive mai mult sau mai puțin întemeiate oamenii erau ridicați de autorități, trași la răspundere și-n unele cazuri pedepsiți pentru lucruri neînsemnate.
„- Atunci era mai mult bun-simț, eram educați să ascultăm și apoi să vorbim. Acum avem libertate. Unii cred că au înțeles greșit această libertate”. Cuvintele mătușii mele m-au făcut să mă gândesc mai bine la comportamentul meu, la felul în care „abuzez” de această libertate, care este firească astăzi, dar pe care si eu, asemeni altora poate că am înțeles-o greșit.
Pe baza mărturiilor lor, rudele mele n-ar aduce prea multe schimbări la vremurile de atuci, deși acea perioadă a fost una marcată de lipsuri însemnate, precum lipsa unor alimente de bază, lipsa de bani, de curent, de bunuri necesare pentru igiena personală sau pentru educație și multe altele. Și, după spusele lor, chiar dacă n-ar aduce atât de multe schimbări trecutului, cu siguranță fiecare dintre părinții noștrii sau rudele noastre ar vrea o schimbare însemnată la vremurile de azi și nu doar pentru învățământ. În tot acest șir de amintiri, durerile trecutului, lipsurile, teama și incertitudinile par să fi fost date la o parte și înlocuite cu un profund sentiment de nostalgie.
Dar după ce sunt ei de fapt nostalgici de vreme ce conștientizează toate lipsurile materiale și privațiunile perioadei? Distincțiile lor din discursuri structurate constant între „atunci” și „acum”, exemplele lor de momente fericite și vesele fără să realizeze poate că o bună parte din ele erau prin sfidarea politicului mă fac să mă întreb dacă nu cumva nostalgia lor este în fapt după...
Nu cumva după tinerețea lor și nu după un regim care părea să le contureze în permanență viețile?
Sursă: arhiva personală
Eu rămân din aceste mini-interviuri cu amintirile lor, subiective, personale și pot doar să meditez asupra acestora, să cercetez și restul aspectelor și fațetelor perioadei și să îndemn fiecare cititor să facă la fel. Mă gândesc că până la urmă, fiecare crede că generațiile viitoare se află într-o continuă degradare, iar cu aceste generații ne identificăm și noi, azi, mai bătrâni ca niciodată.
Surse:
- Monitorul Oficial, CXVI, nr.177, Partea I-a, marți, 3 august 1948, p. 6321-6324.
- Dinu C. Giurescu, Învățământul în România între anii 1948-1989, Universitatea din Craiova, 22 noiembrie 2001, disponibil online: https://cis01.central.ucv.ro/relatii_internationale/dhc_files/68.pdf, accesat la data de: 06.05.2020, pp. 7-8.
- A se vedea cu precădere preambulul Constituției Republicii Populare Române din 1952, disponibil online: http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1454.
- Felician Velimirovici, Istorie și istorici în România comunistă (1948-1989), Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2015, pp. 180-181.
Bianca Iamandei, Facultatea de Istorie a Universității din București, secția de Relații Internaționale și Studii Europene.
Comments
Post a Comment