„Şcoala o iubesc, sunt pionier // De dragul ei muncesc, sunt pionier // Vreau să pot şi eu s-ajut unde e greu // Cu tot avântul meu de pionier”, așa suna unul dintre cele mai îndrăgite cântece ale pionierilor și ale profesorilor lor. Organizația Pionierilor fusese înființată din 1949, dar învățământul în perioada conducerii lui Nicolae Ceaușescu a fost restructurat și presărat cu noi structuri organizaționale. Dincolo de elementele legislative și statistice ale educației din vremea comunismului românesc, am vrut să descopăr sentimentele și gândurile unui elev, așa că, la inițiativa mea, am pornit într-o călătorie retrospectivă alături de tatăl meu. Am rămas mirată că, în ciuda sistemului represiv, el trăia și simțea lumea exterioară cu inocență și naivitate, acceptând nedreptățile ca parte a educației sale.
Un sistem sufocant
Structura educației preuniversitare comuniste se împărțea astfel: după patru ani de grădiniță, copiii intrau în ciclul primar (clasele I-IV), apoi în cel gimnazial (clasele V-VIII). La finalul clasei a VIII-a, se dădea examen de admitere la liceu. Ciclul liceal era împărțit în două etape, separate de examenul de treaptă, la finalul clasei a X-a. Cine nu trecea „treapta”, era repartizat la un liceu mai slab și, astfel, numărul claselor se micșora. La finalul clasei a XII-a era susținută proba de bacalaureat, care cuprindea mai multe probe și materii decât în prezent.
Sistemul era arhiplin și sufocant. Tatăl meu a urmat profilul mecanic (motoare combustie internă) și mi-a mărturisit că învăța foarte mult pe de rost, deoarece informația tehnică brută prevala în detrimentul oportunităților de analiză și învățare pe cont propriu.
La materii precum fizica, tehnologia materialelor sau rezistența materialelor, informațiile nu erau explicate logic, ci mai degrabă, înghesuite în serii de formule și denumiri complicate. Abia la facultate predarea a început să prindă un ritm logic și analitic. Ne-am pus amândoi întrebarea „De ce nu se dorea formarea unor adulți autonomi din punct de vedere intelectual?”. Mi-a mărturisit că este foarte important contextul istoric al vremii. Interesul statului era să instruiască o nouă generație de muncitori ale căror scopuri să se învârtă în jurul societății feerice socialiste, cu alte cuvinte să nu cumva ca elevii să își creeze vise proprii ce i-ar putea abate de la contractul iminent cu statul comunist.
Sursa: Arhiva personală – serbare de sfârșit de an
Militarizarea educației?
Pe parcursul demersului școlar, atât tatăl meu, cât și restul copiilor au primit diferite „titluri”, care ne duc cu gândul la gradele soldaților din armată. După grădiniță și până la 14 ani, a căpătat titlul de „pionier”. Această nouă etapă era marcată de un simbol ritualic – mi-a povestit că a depus jurământ față de patrie („intrând în rândurile Organizaţiei Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să învăţ bine, să fiu harnic şi disciplinat și să cinstesc cravata roşie cu tricolor"), de care era foarte mândru. În familie a fost mare sărbătoare și bunicii mei nu încetau să îi repete felicitări și laude. Odată cu creșterea „în grad”, se amplificau și numărul responsabilităților, printre care participarea la diferite evenimente de propagandă, purtarea uniformei, disciplina și supunerea față de cei cu un grad mai ridicat. Ultima organizație de tineret din școală era Uniunea Tineretului Comunist (UTC), iar tata s-a alăturat acesteia în clasa a XI-a. Odată admis în UTC, el trebuia să respecte cu strictețe angajamentele sociale și politice și să nu se abată de la reguli. L-am întrebat dacă această organizație a însemnat mai mult decât pionieratul și mi-a răspuns afirmativ. Din nou, el nu conștientiza dramatismul obedienței la care era supus și vedea în UTC prilejuri de a-și face noi prieteni, de a se distra și, cel mai important, de a avea un rol în societate. Cel mai emoționant moment a fost când bunicul meu i-a spus, după ceremonia de admitere, că de acum a devenit un bărbat adevărat. Cu toate acestea, atât el, cât și colegii săi erau cuprinși de un stres constant în ceea ce privește respingerea din UTC. Acest lucru ar fi avut impact direct atât în viața sa socială, cât și în cea a familiei, care ar fi fost – la rândul său – aspru criticată. Cu alte cuvinte, pierderea locului în UTC era echivalentă cu pierderea statutului social.
Un alt aspect care m-a intrigat a fost violența din școală, practicată de profesori încă din clasa a I-a. Tatăl meu a avut „norocul” de a nu fi stângaci, însă mi-a povestit că cei care aveau acest nenoroc erau obligați să scrie cu dreapta și loviți în caz contrar. De asemenea, în timp ce răspundea la tablă era amenințat de profesori cu un băț sau cu o riglă. Cele mai dure amintiri le are de la economie politică, unde nimeni nu avea voie să își spună părerea sau să pună întrebări, iar dacă acest lucru se întâmpla tratamentul era mai dur decât în mod normal. Prin „turnători”, aflau și cei „de mai sus” și familiei elevului respectiv i se atribuia automat eticheta de potențial perturbator al regimului. Se organizau diferite consilii, iar elevul și părinții săi erau atent supravegheați o perioadă de timp.
Sursa: Arhiva personală – clasa a II-a
Munca agricolă
Toamna, în fiecare sâmbătă, elevii erau transportați cu autocarele „la munci”, adică la cules de struguri, cartofi, bumbac sau fructe, în funcție de regiunea de proveniență. Fiind din Brașov, tatăl meu era trimis la cules de cartofi. Singura absență admisă era cea pe criteriu medical, pentru care era necesară dovada de la medicul de familie. Aceste activități erau obligatorii atât pentru elevi, cât și pentru profesori, care îi supravegheau atent în timp ce își îndeplineau și ei cota cerută. Analizând din perspectiva actuală, este greu de înțeles pentru un tânăr de ce elevii nu erau întrebați dacă au sau nu disponibilitate și de ce erau constrânși la muncă fizică obligatorie. Din nou, am încercat să lămurim împreună acest aspect și ne-am întors iar la contextul socio-politic al epocii. În acele vremuri, tinerii – „copiii patriei” – aveau datorie morală față de stat și față de dictator. Orice reușită și împlinire erau văzute ca un succes al statului în modelarea unor oameni inteligenți, de calitate, nu ca un rezultat al efortului personal depus. Astfel, era „de la sine” înțeles că toată lumea trebuia să participe la muncile agricole pentru a dezvolta economia statului român care stă în spatele tuturor reușitelor lor.
L-am întrebat pe tata dacă el s-a împotrivit vreodată muncii. Mi-a spus că nu, însă colegii care au încercat acest lucru au fost imediat „turnați”, adică pârâți profesorilor de alți colegi care doreau „să se pună bine” cu ei. Acei oameni erau mustrați în public pentru ca alții să ia aminte și să nu repete greșeala.
Prin urmare, după analiza acestei discuții, am ajuns la câteva concluzii relevante care m-au ajutat să înțeleg mai bine societatea anilor de comunism. Am observat că educația nu era centrată pe elev, ci era un fel de sistem de creare a unor indivizi obedienți, „oameni noi”, care, prin muncă, să contribuie la gloria Republicii Socialiste Române. De asemenea, formarea viitorilor adulți era puternic influențată de numeroase filtre de cenzură și de supraveghearea permanentă din partea statului, prin intermediul organizațiilor de tineret. Cu toate acestea, puritatea și inocența copiilor estompau aceste aspecte și abia la facultate începeau să își pună întrebări cu privire la drepturile și libertățile lor. Majoritatea se limitau doar la reflexii individuale fără să le materializeze în vreun fel, deoarece erau neputincioși în fața unui sistem sufocant și represiv.
Mara Ene, anul II, Relații Internaționale, Universitatea din București
Comments
Post a Comment